Într-o eră în care căutarea de sine și procesul de vindecare au devenit subiecte tot mai relevante, am avut oportunitatea de a discuta cu Laura Andreșan, un om dedicat studiului și înțelegerii adâncurilor sufletului uman. Autoare a cărții „Vindecare. Întrebările din tărâmul interzis”, și terapeut cu experiență, Laura își împărtășește viziunea asupra autenticității, procesului de vindecare și cum călătoria interioară este esențială pentru a deveni cea mai bună versiune a noastră.

În acest interviu, Laura ne povestește despre cum experiențele personale și procesul terapeutic o ghidează pentru a oferi ajutor celor care caută o schimbare reală, profundă în viața lor.

Ce semnificație are pentru tine „Tărâmul Interzis” din titlul cărții și ce metaforă ascunde acest concept?

„Tărâmul Interzis” reprezintă Sinele Inconștient, însă nu acesta este misterul care se ascunde aici. Permiteți-mi să explic printr-o mică parabolă.

Într-o zi, Adevărul s-a întâlnit cu Minciuna, care l-a salutat cu un „Bună dimineața”. Adevărul, conștient că era salutat de Minciună, a fost neîncrezător și a verificat dacă, într-adevăr, era „o dimineață bună”. Păsările cântau, cerul era senin, iar Adevărul a realizat că Minciuna nu mințea, așa că a răspuns cu un salut la rândul său.

Apoi, Minciuna i-a spus că ziua era prea călduroasă și că o baie ar fi potrivită. Din nou, Adevărul a fost neîncrezător și a verificat afirmațiile Minciunii, realizând că aceasta avea dreptate: era cald, iar o baie ar fi fost o idee bună pentru a se răcori. Minciuna l-a invitat pe Adevăr să se scalde în râu. Își scoase hainele, sări în apă și îi spuse Adevărului cât de minunată era aceasta.

De data aceasta, Adevărul, încă neîncrezător, a verificat apa, care s-a dovedit a fi perfectă pentru scăldat. Atunci, Adevărul și-a făcut curaj, s-a dezbrăcat și a sărit în râu. Însă Minciuna a ieșit din apă, s-a îmbrăcat cu hainele Adevărului și a plecat în lume. În schimb, Adevărul a refuzat să se îmbrace în hainele Minciunii, spunându-și că nu are de ce să se rușineze, fiindcă el este Adevărul. Așadar, a plecat în lume gol, fără nicio îmbrăcăminte.

Oamenii, când o vedeau pe Minciună îmbrăcată în hainele Adevărului, o primeau cu brațele deschise, în timp ce se fereau sau îl respingeau pe Adevărul gol, considerându-l prea revoltător.

Ceea ce se ascunde în „Tărâmul Interzis” este tocmai Adevărul gol, Autenticul. „Întrebările din Tărâmul Interzis” te așează în fața unei oglinzi în care se reflectă autenticitatea fiecăruia. Aceste întrebări provoacă la introspecție, la analiză interioară și la un travaliu emoțional profund, care poate fi tulburător și dureros. Este un proces terapeutic care scoate la iveală dureri pe care oamenii nu știau că le au sau pe care le-au uitat, tocmai pentru că erau greu de digerat.

Cartea operează o „chirurgie” în minte, iar eu cred că mulți o vor respinge până își vor găsi puterea să o parcurgă și, astfel, să-și ofere șansa de a se întâlni cu ei înșiși într-un mod cât mai autentic posibil. Un autentic palpabil.

Tu, personal, când ai mers prima oară la terapie?

Când am împlinit vârsta de 31 de ani, cu 12 ani în urmă, am început conștient un proces de analiză personală.

Cum ai descrie procesul tău personal de „vindecare” și în ce măsură acesta te-a influențat în scrierea cărții?

Aș începe prin a scoate acele ghilimele, dar înțeleg acest fel de a pune problema. Îmi amintesc de o profesoară care ne spunea că nu există vindecare literalmente și revenire la forma inițială, deși conceptul de reziliență implică această idee. Cred că ține de modul în care fiecare dintre noi își reprezintă ceea ce înseamnă a te vindeca.

Pentru mine, vindecarea sufletească este un proces de alchimie, în care transformi o rană în putere, frica în siguranță și golul în plinătate. Redai fantomelor trecutului locul meritat, acela de strămoși, iar moștenirea devine o sursă de creștere, nu o piedică în dezvoltare. Astfel, vindecarea este o metamorfoză, așa cum am spus, o alchimie profundă.

Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că îi poți ajuta pe alții?

Eu sunt o călăuză, iar oamenii se ajută singuri; ei se salvează și se dezvoltă prin propriile eforturi. Cred cu tărie că aceasta este calea corectă și onestă. Astfel se dobândește o siguranță și o stimă de sine sănătoasă, așa devenim adulți responsabili. Nu consider că ideea de a fi ajutat și salvat este ceva benefic; aceasta menține omul într-o stare de infantilizare, te împiedică să crești și să te maturizezi.

Iar în ceea ce mă privește și modul cum lucrez, până nu demult aș fi spus că sprijin omul să ducă o undă de lumină în propriul întuneric. Am realizat însă că nu fac asta, ci, din contră, moșesc, cultiv abilitatea omului de a-și vedea întunecimea și de a vedea în întuneric, apoi îl sprijin să-și îmbrățișeze umbrele, părțile mai puțin plăcute ale personalității. Este un proces dificil, dar esențial pentru dezvoltarea personală și pentru construirea unei vieți mai împlinite și mai autentice, o viață trăită cu intenție.

Ce ai învățat despre tine pe parcursul acestei călătorii?

Să mă reconstruiesc. Însă, înainte de a face asta, nașterea fiicei mele și procesul meu analitic m-au obligat să mă recunosc, să îmi văd și să-mi accept propria mea esență. M-am găsit într-o criptă, de unde doar supraviețuiam, ceea ce mă epuizase. Eram într-un hău, peste care s-a instalat o depresie postpartum năucitoare, apoi am avut de îndurat pierderea tatălui meu și de parcurs un doliu care aproape m-a anihilat. Am avut de făcut o alegere: eliberarea sau marele abandon. Am luptat mult pentru prima variantă și, astfel, mi-am oferit șansa de a trăi cu adevărat și de a deveni om întreg de-a binelea.

Reflectând asupra trecutului meu, îmi vine mereu în minte un citat al psihanalistului Cyrulnik despre Marilyn Monroe: „Nimeni nu putea ghici că era doar o fantomă… era mai mult moartă și doar puțin vie”. Aceste cuvinte rezonează profund în mine, amintindu-mi cât de ușor este să ne pierdem în umbrele existenței noastre.

Mulți oameni sunt morți în interior, chiar dacă continuă să respire. Trăim într-o societate care promovează anestezierea esenței vieții, și acest fenomen este atât trist, cât și fascinant. Pe de o parte, transformă mulți indivizi în fantome, în zombies. Pe de altă parte, această realitate servește ca un apel la trezire pentru umanitate, provocându-ne să ne regăsim și să ne reconectăm cu ceea ce înseamnă cu adevărat să fim vii. Este un paradox care ne invită să ne explorăm adâncimile interioare și să ne redescoperim pasiunea pentru viață, portalul către a fi.

Crezi că experiențele personale te pot ajuta să-i înțelegi mai bine și să-i ajuți pe pacienții tăi?

Carl Jung afirmă că nu poți înainta cu un alt om mai departe sau mai adânc decât ai reușit să o faci cu tine însuți. În acest sens, destinul oricărui terapeut poate servi drept reper, însă, în întâlnirea în cabinet cu o altă ființă umană, ai datoria, ca și călăuzitor, să te oferi celuilalt fără dorință proprie, fără memorie, așa cum ne-au învățat Freud și Bion.

Obligația mea în ora de cabinet este să fiu un bun conținător. Aș putea explica asta așa: terapeutul trebuie să fie precum un vas gol, în care celălalt se poate proiecta liber, dar un vas viu, care manifestă respect și curiozitate față de conținutul pe care îl primește în Sinele său. Pentru a putea îndeplini acest rol, este esențial să te cureți pe tine în primul rând și să fii extrem de conștient de abilitățile tale, de puterea pe care o deții, dar și de limitările tale. Această autocunoaștere profundă îți permite să fii prezent și să oferi un spațiu sigur, în care celălalt să se poată explora și să se dezvăluie.

Care sunt cele mai frecvente capcane în procesul de vindecare și cum pot fi ele evitate?

Fiecare om are drumul său, fiecare proces terapeutic este personal. Un aspect poate fi parcurs mai ușor de unii, în timp ce altora le poate da serioase bătăi de cap. Eu nu cred că există rețete terapeutice universale. Deși avem tehnici și metode aplicabile, nu am întâlnit niciodată două călătorii analitice identice.

În plus, oricare ar fi dificultatea care apare în procesul de creștere personală, are un sens și, de obicei, aduce în discuție un adevăr care se cere auzit. Mai cred și că omul are resursele necesare pentru a se cunoaște și a evolua, trebuie doar să vrea, să existe motivație, determinare.

Un lucru ar trebui să fie însă clar pentru oricine își dorește să înceapă o călătorie autentică de vindecare și creștere, și anume că nu există vindecare sufletească fără suferință. Cu cât conștientizarea e mai mare, cu atât și durerea este mai mare, iar acesta este un mare adevăr spus tot de Jung. Într-un proces terapeutic eliberator îți îmbrățișezi cele mai mari dureri și spaime lăuntrice, deoarece te confrunți cu angoasa pierderii, a abandonului. Stai față în față, la un moment dat, chiar cu angoasa de moarte, care este extrem de copleșitoare. Este un travaliu în care ai de procesat ură, invidie, vinovății și rușini teribile și ai de înmormântat anumite aspecte ale tale care te-au definit mult timp. Nu e treabă ușoară să te omori ca să poți să renaști.

Când ți-ai dat seama că ai o voce unică în acest domeniu și cum ai ales să îți împărtășești viziunea prin intermediul unei cărți?

Am scris cartea „Vindecare” după un deceniu de studiu al minții umane, un studiu născut din pasiune și susținut cu multă înflăcărare și dedicație. Am parcurs sute de cărți și am investit mii de ore în căutări interioare, iar toate aceste experiențe mi-au oferit curajul necesar pentru a mă exprima. Acum simt că am prins avânt.

Pur și simplu, am simțit să scriu, să închei anumite lucruri, să cos un sens anumitor aspecte ale narațiunii destinului meu prin scriere. „Vindecare” este o carte vie, se simte, de fapt, am scris-o mai mult simțind gândurile decât gândind simțurile.

În ce măsură literatura, în general, poate deveni un instrument de vindecare?

În 2001 sau 2002, am încercat să citesc „Inhibiție, simptom, angoasă”, una dintre lucrările celebre ale lui Sigmund Freud. La vremea respectivă, nu am înțeles nimic, dar, după aproximativ 12-13 ani, în 2014, cred, am reușit să identific aspecte din dinamica mea psihică, având ajutorul acestei cărți. Îmi amintesc cum glumeam cu terapeuta mea de atunci, spunând că „în 2001 am pus doar sămânța”. Uneori, o carte poate să planteze o sămânță, alteori poate să ofere nutrienții necesari pentru a germina, sau să fie coșul în care îți culegi roadele. Există foarte multe cărți extrem de bine scrise care pot susține procesul de vindecare, însă nici o carte nu poate rivaliza cu puterea vindecătoare a legăturii umane, a relației terapeutice.

Ce importanță au acceptarea și iertarea în procesul de vindecare și cum îți ghidezi cititorii în acest sens?

Eu cred că să accepți înseamnă să-ți dai voie să cunoști, să simți, să știi, iar să ierți înseamnă să te eliberezi, doar că aici poate să apară capcana iertării. În fond, ce este iertarea? Nu este oare o integrare a aspectului care trebuie iertat, prin care ai fost rănit? Atunci când vorbim despre acceptare, ne referim la capacitatea de a recunoaște și de a îmbrățișa realitatea așa cum este, fără respingere și judecată. Înseamnă să ne dăm voie să cunoaștem și să simțim tot ceea ce ne înconjoară, inclusiv suferința și durerea. Acceptarea nu presupune neapărat să fim de acord cu ceea ce s-a întâmplat, ci mai degrabă să recunoaștem că evenimentele au avut loc și că aceste experiențe fac parte din viața noastră.

Pe de altă parte, iertarea este un proces mai complex. A ierta nu înseamnă a uita sau a minimaliza răul care ne-a fost făcut, ci este un act de eliberare personală. Totuși, capcana iertării apare atunci când credem că iertarea este un proces automat sau că este obligatorie. Când te simți constrâns să ierți — fie datorită contextului social, fie legăturii pe care vrei să o păstrezi cu anumite persoane dragi — nu reușești să procesezi emoțiile asociate cu faptul că ai fost rănit într-o formă sau alta, nu integrezi experiența dureroasă nici impactul avut asupra ta, și atunci iertarea este una superficială care duce la reprimare, nu la eliberare. Cred că fiecare are obligația să fie sincer cu el însuși, să-și răspundă onest la întrebarea simplă „Vreau să iert?”. În răspuns vei avea și ghidajul pentru ce trebuie să faci mai departe, unde să te uiți în interiorul tău, cu ce simțăminte ai de a face.

Cum te raportezi în prezent la critică – în viața de zi cu zi și în carieră? Reprezintă aceasta un factor important în evoluție sau o capcană spre involuție?

Am citit întrebarea aceasta și, în mintea mea, se creiona un răspuns despre criticul interior, când de fapt este vorba despre critică. Uite cum percepem selectiv și facem interpretări în funcție de dinamica noastră psihică, iar eu am făcut asta pentru că am un critic intern, un judecător, destul de vocal. Prin muncă terapeutică, am reușit să relaxez din rigiditatea de operare, dar este work in progress. Există o zicere celebră care spune că „Așa cum este înăuntru, este și afară; cum este sus, este și jos”, iar eu am bine împământănită credința că nu poate exista ceva în exterior dacă nu există înăuntrul tău, la fel cum ceva din exterior nu are putere asupra ta mai multă decât îi dai tu din interior. Mergând pe aceste idei, oare nu merită să ne întrebăm dacă nu cumva percepțiile noastre despre critica venită din exterior nu sunt, de fapt, reflectări ale dialogului nostru intern?

Eu luam critica extrem de personal și aveam tendința de a mă apăra, de a ataca sursa externă a criticii, însă reușind să-mi îmblânzesc criticile interioare, mi-a devenit mai ușor să mă raportez la ceea ce vine din afară. Indiferent de sursa ei, critica, în esență, poate fi un instrument valoros dacă este privită din unghiul potrivit; este o oportunitate de a învăța ceva. În fond, când cineva te critică, pe de o parte îți oferă un feedback, iar pe de altă parte se oferă pe el, oferă acces către interioritatea sa. Din experiență, am observat că noi, oamenii, niciodată nu vorbim despre alții, chiar și atunci când criticăm aprig. Fiecare opinie exprimată de cineva este, în cele din urmă, o fereastră către acea persoană, ne arată valorile, experiențele și limitările sale. Odată ce înțelegi acest lucru, ai această conștientizare, e mai ușor să primești critica, e mai ușor să îți gestionezi criticul intern, și ai ocazia să înțelegi mai bine în ce dinamică relațională te afli și tu cu tine, și cu lumea.

Și în prezent am momente în care mă irită să fiu criticată, și chiar să mă critic. În privința criticii externe, cred că dacă avem limite sănătoase, nu vom permite dinamici relaționale toxice, inclusiv comentarii critice; și chiar dacă acestea există, nu te ating, e ca și situația când cineva te înjură într-o limbă care ți-e străină. În privința interiorului, când observ că criticul intern mă contagiază, îmi repet o mantră haioasă: „Hey, sis, live a little, sau lasă-mă pe mine să o fac”, și funcționează, poate și pentru că nu mă mai iau chiar așa de în serios. Cât privește situațiile din cabinet, aici dinamica este alta; primesc critica la fel ca oricare alt conținut adus, fără dorință, fără memorie, fără judecăți. În fond, vine cu ocazia de a dezvălui ceva valoros. Tot ce trezește în mine este despre celălalt și despre cum pot să îl sprijin pe celălalt.

Cum ar arăta o zi perfectă pentru tine, din punct de vedere creativ și personal?

Ieri am fost împreună cu fiica mea, Maria, și copila unei vecine la săniuș, a fost perfect. Și apoi am făcut macaroane cu brânză, iar spre seară am scris câteva idei la un proiect. Ziua a fost minunată.

Uneori mă plimb prin munți și îmi place tare, tare mult să fiu prin păduri, să lenevesc pe te miri care stânci. Azi, de exemplu, voi merge la piață; ori pentru mine e o adevărată bucurie să mă plimb printre tarabele pline cu fructe, legume, să mă inspir despre ce pot să mai gătesc. De când am copila, în special de când a mai crescut, noi două avem multe experiențe frumoase; mergem prin sate, călărim, vizităm tot felul de cetăți, de parcuri tematice pentru copii. Toate astea înseamnă pentru mine o viață bună, este pur și simplu perfect.

Uneori îi spun Mariei că „mi-am născut cea mai bună prietenă”, și ea îmi răspunde mai matur, așa:

— Mami, you are my mom, not my best friend.

Are dreptate, știu. O ador și ador și momentele matinale de pupăceală care îmi fac zilele minunate. Sunt extrem de recunoscătoare pentru că trăiesc și pentru cum trăiesc. Sunt recunoscătoare pentru prezentul fiecărei zile. Știu că sună clișeistic, dar chiar sunt, destul de des îmi dau lacrimile când realizez câtă bucurie am în viața mea. Pot să-ți spun însă despre zilele mai puțin perfecte. Sunt exact zilele în care nu pot să simt, să mă simt. E ca un vid uneori în care intru, de fapt mă inundă cumva. Eu sunt supraviețuitoarea abuzului sexual din copilărie și, ca mulți oameni care am trecut în zorii existenței prin experiențe traumatice majore, sunt predispusă la simptome PTSD. Da, am zile în care sunt prinsă în acest gol sufletesc, care este obositor, e ca un vampir energetic, apoi am zile cu prea multă înflăcărare în minte încât realizez că intru într-o zonă mai maniacală, încărcată cu anxietate. Dar am învățat să-mi gestionez momentele acestea și cele de prea mult gol și cele de prea mult plin și să știu că vor trece. Uneori starea de înflăcărare și anxietatea le canalizez în munca creativă, iar în cea lipsită de energie, dacă pot, mă retrag în citit, atât cât pot.

Din fericire, stările astea se instalează tot mai rar și mă reprezintă tot mai puțin. Dar când apar, le îmbrățișez și îmbrățișez tot ce aduc, că vin cu judecată, cu respingere, cu o mie de gânduri, și abia apoi cu integrare, mai bine zis reintegrare. Analiza lor mă ajută să mă înțeleg, dar și să găsesc soluții tot mai interesante, chiar jucăușe, în a le parcurge. Uite, chiar zilele trecute m-am simțit puțin anesteziată și am realizat că intru într-o zonă depresivă. Am acceptat și, după câteva ore de muțire sufletească, am avut așa un moment de respiro, iar din acel spațiu mi-am zis că „nu mai vreau să stau în mâzga asta”, doar că nu știam cum să ies. Apoi mi-a venit ideea să mă plimb desculță în zăpadă, așa că mi-am scos gunoiul (era zi de adunat gunoiul în cartier), plimbându-mă desculță prin curte. Prin acest gest m-am centrat, m-am reconectat cu mine, m-am împământănit. Ulterior, am analizat și metafora gestului în sine, adică „am scos gunoiul”. Dar asta ține deja de analiza Sinelui… acela din Tărâmul Interzis. În fine, ideea este că ziua aceea nu a fost perfectă, însă după ce „am scos mizeria”, în următoarea zi am mers la săniuș. Și sunt recunoscătoare…

Dacă ai putea alege o carte care să te reprezinte, care ar fi aceea și de ce?

Cartea „Vindecare” mă reprezintă, arată modul în care simt, felul în care gândesc, cum trăiesc, cum iubesc. Dar ok, voi alege o altă carte și aș preciza aici că m-am gândit la întrebarea aceasta ceva vreme. Indiferent de titlurile la care gândurile mele poposeau, mereu se ivea următoarea carte, anume Problema Spinoza, scrisă de Yalom. Două personaje din două lumi diferite, din vremuri diferite, fac un întreg. Personajul „negru” caută „albirea”, iar cel alb se confruntă cu prejudecata de a fi „prea negru” pentru timpul său. Romanul acesta este un întreg psihologic în sine și aduce de toate: ură, judecată, toleranță, frică, speranță, curaj, căutare…

În final, ce ți-ai dori să rămână în mintea cititorilor tăi după ce închid ultima pagină a cărții tale?

Cel mai de preț dar pe care un om și-l poate oferi sieși, dar și celor dragi din jurul său, este o călătorie interioară de vindecare. Așa că sper ca după ce vor parcurge Vindecare, oamenii să simtă că au integrat sensul cuvintelor de final:

„Să fii la cârma propriului destin, asta e marea victorie a vieții”.

În conversația cu Laura Andreșan, am înțeles mai profund importanța autenticitații și procesului de autoexplorare în călătoria interioară a fiecărei persoane.

Cartea sa nu doar că adâncește aceste teme, dar oferă și un ghid practic pentru cei care își doresc o viață trăită în mod autentic și plin de sens. Laura ne reamintește că, deși drumul vindecării este adesea dureros, el este necesar pentru a atinge acea stare de plenitudine și autenticitate.